Comentarii la: Ce-au în comun formarea, Obama şi găina?

de: Diana Catană

Diana Catană — Mon, 10 Nov 2008 10:23:09 +0000

@Monica,
nu pledez nicicum pentru învăţarea de tip “fă ca alţii / reţeta succesului / modelul x”.
Zic numai că, atâta timp cât ai direcţia (ştii ce vrei, încotro mergi, ce trebuie să înveţi & să faci ca să ajungi acolo etc.) orice (cu paranteza de mai sus ref. imposibilităţi fizice / cazuri particulare etc.) se poate învăţa.

de: Cleo Heroi

Cleo Heroi — Mon, 10 Nov 2008 06:28:39 +0000

Interesanta povestioara. Chiar mi-a captata atentia. Succes in continuare.

de: Monica Tutuianu

Monica Tutuianu — Fri, 07 Nov 2008 10:41:46 +0000

Diana, am primit si eu mai demult povestioara si m-am amuzat, pentru ca din vederea mea psihologica face foarte mult sens. si pentru ca am primit formari si informatii in muuuulte dintre domeniile de ‘crestere’, ma rog, cu alte denumiri, ca erau pentru oameni.

nu poti, oricat ai incerca, sa depasesti anumite limite facand CA ALTII. asta cred ca e marea greseala a dezvoltarii personale, a putut cutare, voi putea si eu LA FEL.

in viata nu e de ajuns sa facem ca tommy the engine train ‘i think i can, i think i can’ si gata, urcam panta.
subscriu ca cei mai buni traineri pe care i-am cunoscut se bazau pe bunul-simt. doar sa cred ca pot sa cresc nu e suficient. trebuie sa vad si in ce directie.

de: Diana Catană

Diana Catană — Thu, 06 Nov 2008 13:42:42 +0000

@anaeli
Cred în câteva vorbe referitoare la noroc. Cea mai faină dintre ele este “It’s a funny thing, the more I practice the luckier I get” a lui Arnold Palmer, jucător american de golf. Şi cred că şi povestea cu hipopotămiţa ne zice acelaşi lucru. Cred că dacă ne “încăpăţănăm” să facem lucrurile bine, tot mai bine, până la urmă apare şi norocul.
Sunt foarte multe resurse (şi în primul rând informaţie) pe care nu suntem obişnuiţi să le punem la comun. S-ar putea ca ceva ce mie nu-mi trebuie / nu-mi doresc în acest moment (cum ar fi jobul de Training Manager pe care l-am publicat-o zilele trecute), pentru altcineva să fie valoros, să reprezinte un “noroc”.
Eu îmi cultiv norocul în mod permanent Când primesc o informaţie, mă gândesc cui altcuiva i-ar fi folositoare. Aşa a început şi blogul ăsta. Iar când am nevoie de ceva, spun în jur (pe email sau sms la prieteni, în statusul de la messenger, în twitter etc). Aproape întotdeauna cineva ştie ceva de un job, o casă de închiriat, un colaborator, o carte de care eu am nevoie în momentul ăla. E fascinant şi funcţionează de mai mulţi ani. Dar e ca un muşchi care trebuie antrenat. La job însă trebuie adăugat şi antrenament constant ca să funcţioneze norocul, exact ca în exemplele de mai sus cu jucătorul de golf şi hipopotămiţa .
Pentru orice resursă, informaţe etc. de care are cineva nevoie în domeniul trainingului/formării, am creat zilele trecute pagina de întrebări. Poate nu ştiu eu sau colegii mei, dar s-ar putea să răspundă altcineva
Mulţumiri.

de: Diana Catană

Diana Catană — Thu, 06 Nov 2008 13:29:30 +0000

@Adrian
Şi eu am o problemă cu “sportul naţional vânare de diplome”, la fel şi mulţi colegi traineri (ca de ex. Ion în articolul “Diplomă de vânzare” sau “cunoştinţe, deprinderi, aptitudini”? – http://www.formare.info/corner/?p=859)

O găină cu diplomă de vultur chiar ştie să zboare? Nu cred, dar dă bine la CV

Şi îmi place tare mult îndemnul tău pentru formatori. Mulţumiri

de: Diana Catană

Diana Catană — Thu, 06 Nov 2008 13:28:54 +0000

@claudia,
bunul simţ şi profesionalismul sunt şi la mine în top într-un posibil “decalog al formatorului”.
Societatea e făcută şi din noi şi dacă fiecare, în bucăţica lui, în sala de training, acasă, pe stradă, face lucrurile ceva mai bine în fiecare zi şi îi inspiră sau îi ajută şi pe alţii să înveţe, când tragem linia, societatea românească va fi ceva mai bună.
Continuu să cred că, prin natura şi expunerea meseriei noastre, formatorii (de ori fel – traineri, învăţători, mentori, profesori etc.) sunt în primul rând în tranşeele unei schimbări în bine.
Mulţumiri.

de: Diana Catană

Diana Catană — Thu, 06 Nov 2008 13:23:31 +0000

@Cristina,
foarte faină povestioara. Mulţimiri pentru contribuţiile tale care aduc multă plus-valoare.

de: anaeli

anaeli — Thu, 06 Nov 2008 12:04:19 +0000

Excelent articolul si povestea. SUNT de acord cu Adrian si Claudia dar indiferent cate formari ai daca nu ai acel strop de noroc care sa te ajute sa pui in practica ceea ce ai invatat ……..este greu. Exemplul hipopotamitei este incurajator. Multumesc .

de: Adrian Ballai

Adrian Ballai — Thu, 06 Nov 2008 09:33:08 +0000

Problema principala este faptul ca multi considera ca “scoala” rezolva totul si daca ai o diploma esti OK. In cultura noastra se pune prea putin accentul pe dezvoltarea abilitatilor si a competentelor practice. De aceea atat vulturul cat si gaina daca stau la birou si invata cum sa zboare, vor avea putine sanse sa …zboare. Cred in importanta motivatiei pentru ca oamenii sa se autodepaseasca incepand chiar cu viziunea lor despre viata, viitor, dezvoltare personala. In mod sigur in fiecare om se gaseste un mic vultur, dar omul trebuie sa-si constientizeze acest aspect si sa-l dezvolte. Cunosc foarte multi tineri , care din pacate, nu-si dau seama de potentialul pe care-l au si de aceea accepta sa ramana gaini, deoarece au fost educati si formati in gospodarii de gaini. Gainile create de regimul trecut. Trebuie sa ducem un suflu nou in formare si sa fim in primul rand noi, formatorii, un exemplu motivational foarte puternic….
Succes.

de: claudia breban

claudia breban — Thu, 06 Nov 2008 07:59:11 +0000

Mi-a placut mult ceea ce am citit, e foarte adevarat, din pacate societate romaneasca de azi incurajeaza o cu totul alta cultura, o cultura suburbana. Sperantele noastre sunt ca cat mai multi dintre noi vor vedea care este adevarul, si vor alege calea bunului simt si al profesionalismului.

de: Florin Ghinda

Florin Ghinda — Wed, 05 Nov 2008 16:07:42 +0000

iaca semn in blog:)
foarte cu talc povestea si comentariile.
Multumim!

de: Cristina Musat

Cristina Musat — Wed, 05 Nov 2008 15:40:08 +0000

Eu am o alta varianta de poveste – pe care am auzit-o in 1995, la primul meu curs de ToT (spusa bineinteles nu de un roman). De aceea sa-mi fie iertat faptul ca voi face doar o succinta relatate (nu mai mi-aduc aminte chiar toate amanuntele).
Povestea este despre hipopotamita care dorea sa devina prim-balerina la Ansamblul de balet al junglei. S-a dus la prima selectie de sperante la scoala de balet, dar datele fizice innascute nu i-au permis sa intre in “scoala vedetelor”. S-a pregatit acasa cu indirjire si peste ani s-a dus la interviul de angajare anuntat pentru corpul de balet. A fost aplaudata la scena deschisa, dar nu a fost angajata, pentru ca nu se incadra in statura colegelor din corpul de balet. A strins din dinti, dar nu s-a descurajat. S-a intors acasa si a reinceput sa se pregateasca, gindindu-se ca trebuie sa apara si sansa ei. Si asa a si fost. Peste citeva luni, un ONG a decis sa faca un spectacol international, deschis celor care au talente artistice. Hipopotamita s-a prezentat, a demonstrat cum stie de bine sa danseze, si a intrat in programul spectacolului. A venit si spectacolul, hipopotamita a iesit pe scena, a plutit pe acordurile muzicii, in luminile reflectoarelor, publicul a chemat-o la bis, s-a simtit ca o regina. A doua zi, cind s-a trezit, si-a zis: “Am reusit! Am aratat tuturor ca pot fi o buna prim-balerina! Acum vreau sa devin cea mai buna cintareata din jungla. De miine ma apuc sa exersez!”
Aceasta este pilda cu hipopotamita.
La mai bine
cristina