Îmi amintesc de fapt că, atunci când eram la facultate, mă lovea somnul des. Pe de o parte când ascultam expunerile mai mult sau mai puţin interesante ale profesorilor la cursuri, pe de altă parte atunci când trebuia să învăţ pentru vreun examen. Am identificat două cauze pentru care mă lovea Moş Ene cu atâta regularitate şi sălbăticie. În primul caz lovitura se datora plictisului, tonalităţii de basm, mormăielii adânci, profunde a profesorului care preda, tonalitate cu care mă gândeam că o să-mi adorm copiii în viitor. În cel de-al doilea caz, cauza trebuia identificată la mine. Păi dacă muşchiul/creierul meu, antrenat mai repede pentru supravieţuirea în urma chefurilor, simţea nevoia de oxigen, normal că mă lovea căscatul. Şi noutatea subiectelor era de natură să îmi provoace căscături în cascadă. De, când descoperi că înveţi ceva nou te emoţionezi, sângele începe să circule mai repede, baza coloanei să te furnice, totul pare atât de dificil, senzaţia de disconfort se accentuează… şi te ia un somn!

Şi ce ţi se întâmplă la un training atunci când eşti participant? La majoritatea se presupune că întâlneşti o grămadă de noţiuni noi pe care trebuie să le asimilezi. Iar tu nu mai ai o minte tocmai odihnită cum aveai odată, poate că pe vremea studenţiei. Şi dacă doamna sau domnul ăsta continuă să povestească în acelaşi ritm chestiile astea noi şi complicate… oare cum să fac să pară că eu continui să îl ascult. Mă încrunt, duc mâna la frunte şi o să pară că mă gândesc, chiar dacă micşorez un pic ochii şi mâna o să rămână acolo, în sprijinul capului, masându-l discret în semn de concentrare.

Dar ce te faci dacă eşti de partea cealaltă a baricadei? Dacă tu eşti trainerul!?

Când revăd la participanţi gestica cu care încercam să păstrez eu aparenţele în perioada facultăţii, am două variante de interpretare. Prima, cea care mă avantajează, şi care presupune că i-am dat pe spate cu noutatea: Aha, le este greu pentru că asimilează, învaţă, şi cea de-a doua, ruşinoasă: I-am doborât, i-am învins, Moş Ene este aliatul meu. Nu cred că o să mă mai întrebe ceva.

Dar cum faci totuşi ca să eviţi partea ruşinoasă?

… Undeva în folosirea şi a altor metode de învăţare apare soluţia. Stilul/obiceiul unui lector constă în general în folosirea prelegerii ca metodă, aşa reuşeşte să transmită o cantitate imensă de informaţie într-un timp scurt. În general lectorul este în strânsă simbioză cu videoproiectorul şi slide-urile în Puterea Punctului. Este îndrăgostit de ele. Ele îi fac munca mai uşoară. Suferă dacă nu are posibilitatea să uzeze de ele cam ca o mireasă lăsată singură în noaptea nunţii. Uneori, deseori, în lipsa acestora, nu reuşeşte să îşi susţină prelegerea. De fapt proiectarea noţiunilor cu ajutorul acestor instrumente este făcută nu atât pentru a creşte procentul de informaţie care va rămâne la participanţi, ci pentru dânsul, pentru lector, pentru a-l ajuta pe el să-şi menţină firul ideilor.

El, lectorul, are în general un obiectiv formulat în mod egoist: eu o să le zic tot, pentru că eu ştiu. Aici apare şi o presupunere subliminală: şi ei o să mă asculte, altfel… trebuie să facă bine să mă asculte. Presupunerea că faptul că tu ştii ceva important este suficient să îi transforme pe ceilalţi în receptori extaziaţi ai cuvintelor tale nu poate fi decât o dovadă concretă a naivităţii tale. …

Întorcându-ne de cealaltă parte a baricadei, formabilii, ca să folosesc un termen de specialitate pe care îl îndrăgesc unii dintre colegii de breaslă, au şi ei câteva chestii pe care le conştientizează sau nu, oricum acest aspect are mai puţină importanţă: „Ce relevanţă are pentru mine ceea ce spune dânsul, unde pot să aplic? Şi ce, am şi eu o vârstă, o experienţă, nu m-am născut ieri. Vine el să mă înveţe!? Învaţă oul pe găină! Teoria ca teoria, ştiam şi eu asta, da’ practica… de ce nu mă ajută să pun în practică?”

Şi ţinând cont de faptul că întotdeauna un adult o să aibă încredere mai repede în ceea ce a dedus singur, o să aprecieze faptul că a fost implicat activ în formularea/evidenţierea a ceea ce a învăţat şi că a aplicat şi verificat noţiunile menţionate, poţi să faci un pas în carieră şi să te transformi din lector în trainer. Adică să foloseşti mai mult decât doar o metodă de livrare a conţinuturilor pe care le-ai asimilat, cu toate că asta este incomod şi aparent poate crea impresia că îţi scade controlul asupra grupului. De obicei e greu să faci pasul, obişnuinţa şi comoditatea îţi devin cei mai mari duşmani. Dar nimic din ceea ce ai obţinut uşor nu îţi dă o asemenea satisfacţie ca îndeplinirea unui obiectiv care ţi-a pus probleme.

Radu Lihaci – Institutul Român de Training