De multă vreme o dragă colegă mă roagă să scriu ceva pentru acest colţ. M-am codit cale de câteva luni, cam de când colţul trainerilor a fost inaugurat, fiind blocat în ideea că nu am nimic original de spus. Şi iată că am reuşit să mă deblochez, ceva m-a făcut să mă scol cu noaptea în cap şi să culeg textul care îmi vâjâia printre urechi. Un lucru a rămas cu siguranţă neschimbat: nu am avut nimic original de spus.

Câteva evenimente trăite în compania unor colegi de breaslă m-au adus în situaţia de a aprecia, o dată în plus, timpul de pregătire a unui training, ca să fiu mai exact, acea parte din timpul de pregătire pe care o aloci formării echipei de formatori. Pentru mulţi pregătirea unui training însemnă să pregăteşti o agendă, un suport de curs, nişte anexe/handout-uri, un plan de lucru care să conţină obiective de învăţare, metode şi aplicaţii şi să îţi mai actualizezi cunoştinţele despre tematica pe care urmează să o transmiţi fericiţilor beneficiari ai prezenţei tale. Evident că lucrurile se desfăşoară fără probleme deosebite atunci când urmează să lucrezi de unul singur. Cu alte cuvinte vei fi singurul care beneficiază de atenţia celor care au dedicat un timp ca să te asculte. Şansa ca să te contrazici singur, oferindu-le celor care te ascultă momente delicioase, este destul de mică, presupunând că ţi-ai făcut bine lecţiile, însă ce se întâmplă atunci când la “cucerirea audienţei” participă doi, trei sau patru colegi ai acestei bresle care încă e de fapt în chinurile facerii? “Nimic nu e mai savuros pentru participanţii la un curs, decât atunci când doi traineri se contrazic în plen”, spunea un prieten de-al meu.

Dacă până atunci mai picoteau câte unii, asta depinde de multe şi nu mi-am propus să abordez subiectul de data aceasta, dar factorii pot include de la masa copioasă de prânz până la prestaţia fulminantă a formatorului, poţi să fii sigur că beneficiezi de o audienţă alertă în acele momente şi că tocmai le-aţi oferit chintesenţa a ceea ce o să-şi amintească de la cursul pe care tocmai îl livraţi. Ne gândeam la un moment dat să lansăm la “Hot Topic, Hot Chocolate!” (detalii în site-ul IRT) tematica “Momente penibile în training, ca energizer”.

Revenind la subiectul pe care mi-am propus să îl tratez, am ajuns la concluzia că un training pregătit de un singur trainer este mai slab din punct de vedere calitativ, decât unul la pregătirea căruia şi-au adus aportul doi sau mai mulţi traineri. Încercând să supravieţuiesc gândului că s-ar putea să fie doar vina mea, îmi amintesc de discuţia purtată cu un alt coleg care şi-a ales această meserie: “să fi trainer înseamnă să accepţi permanenta stare de disconfort”, spunea el. Disconfort atunci când înveţi ceva nou, lucru care se întâmplă la mai toate sesiunile de formare pe care le susţii, sau disconfortul din momentele în care încerci să obţii aceeaşi viziune cu co-trainerii implicaţi.

Lăsând la o parte ideea că oamenilor le place să sufere (privind pe termen lung şi neluând în considerare faptul că poate pur şi simplu uită – altfel de ce ar continua să comită aceleaşi greşeli: să se expună semenilor care o să îi dezamăgească, să voteze aceiaşi politicieni), majoritatea fug de situaţiile inconfortabile. Şi ce situaţie mai inconfortabilă poţi să găseşti decât cea în care trebuie să-ţi modifici sau chiar să renunţi la ideile tale referitoare la un subiect, la un mod de lucru care îţi este familiar şi cu care ai avut succes, în favoarea altuia care nu şi-a dovedit încă viabilitatea. Motive ca să faci asta? Ar fi măcar două: ar putea fi mai bine, pentru că întotdeauna e loc de mai bine şi plictiseala, duşmanul secret al fiecărui trainer cu lungi state de plată.

Şi uite cum formarea echipei de formatori apare ca moment determinant în proiectarea şi dezvoltarea programului de formare pe care îl ai în vedere. Am ascultat diverse păreri referitoare la acest timp alocat echipei de formatori. Practic impulsul pentru a scrie acest articol mi-a fost dat de frustrarea cu care am rămas în urma participării la pregătirea unui training. Probabil că pe piaţa românească cei mai căutaţi sunt trainerii care se concentrează pe conţinutul ce urmează a fi livrat. Nu că acest lucru nu ar fi important, este esenţial pentru un trainer să cunoască conţinutul a ceea ce urmează să livreze, însă rămân la părerea că modul în care face livrarea şi cunoaşterea/recunoaşterea dinamicii grupului pe care îl ai în faţă sunt esenţiale.

Şi ca să mai facem un pas înainte, folosirea cunoştinţelor referitoare la dinamica grupului, în cadrul echipei de formatori, în acele momente de pregătire a trainingului, pot să facă diferenţa între un training de succes şi unul obişnuit, cu alte cuvinte să evite momentele de energizare penibilă-involuntară a participanţilor. Pentru că mai mult decât noţiunile transmise, norocoşii beneficiari ai preaplinului tău vor reţine, chiar şi inconştient, atmosfera pe care o vei crea împreună cu co-trainerii, modul cum aţi interacţionat, faptul că nu v-aţi călcat pe picioare, sau din contră, competiţia caraghioasă pentru poziţia dominantă din faţă. Şi dacă ai putea să intri în pielea unui prieten de-al lor la o bere şi să îi întrebi: Cum a fost trainingul ăla? Ai să observi că mai puţin de 33% din impresia lor despre training a fost lăsată de noţiunile pe care ai avut delicioasa plăcere să le inoculezi sau de abilităţile pe care ţi-ai propus să le dezvolţi. Acesta ar fi un motiv suficient ca să aloci un timp special unor obiective de genul: obţinerea unei viziuni comune în cadrul echipei de formatori (în special agrearea obiectivelor de învăţare), definirea rolurilor, sarcinilor şi precum şi alte aspecte care vizează modul de lucru în echipă, atunci când lucrezi cu alţii la proiectarea şi dezvoltarea unui program de formare.

Dar viaţa-i dură şi frumuseţea constă în a întâlni alţi jucători care nu sunt de aceeaşi părere cu tine. Şi e greu să convingi pe toată lumea de necesitatea timpului petrecut pentru atingerea obiectivelor menţionate mai sus. De prea multe ori ne închipuim că este evident pentru toată lumea ceea ce este evident pentru noi.

Radu Lihaci – Institutul Român de Training